cosmic views

Pentru că nu pot să mă satur de tine. Pentru că îmi amintesc de noi de câte ori simt fericire. Pentru că mi-e dor de noi. Pentru că lumea asta e lipsită de firesc fără tine. Pentru că nu mă vreau fără tine.

Am stat azi toată ziua la un working interview. M-am plimbat pe-o stradă-n Chinatown și-am urcat în blocuri de birouri mici și înghesuite. Mirosea a supă și bețișoare parfumate peste tot. Aporape că mi se făcea rău. Fiecare birou pe care-l vizitam era ocupat de câte-un chinez mic și zâmbăreț care vroia să-și cumpere hârtie și toner ceva mai ieftin. Fiecare ușă era măzgălită cu un alfabet străin mie. Mă simțeam adesea ca Guliver pe insula piticilor. De câte ori intram într-un loc nou, încercam să-mi găsesc un scaun ca să nu sperii pe săracii pitici. Mă simțeam ca într-un documentar despre începuturile Chinei comuniste. N-am văzut poze cu Mao și nici gălbejiți în uniformă. Dar n-am văzut nici urmă de civilizație vestică. Poate doar o șapcă de-o culoare stridentă…evident made in China. Eram aruncat într-o lume nouă despre care nu știam absolut nimic. Limba lor mi-era ca o sabie ascuțită înfiptă adânc în timpan. Și cu toate astea zâmbeam. Nu spuneam nimic, nu încercam să vând nimic, doar zâmbeam. Încercam să-mi ascund frica și disperarea în spatele acelui zâmbet fals pe care nu l-am mai folosit de pe vremea când ieșeam la întâlniri cu vite fără simțul umorului. Pantofii mă strângeau și lipsa de nicotină se confunda cu lipsa de răbdare pe care încercam disperat s-o ascund.

Ajung înapoi în biroul de pe Broadway și aștept într-o cameră mică decizia lor. Stăteam pe un scaun tapițat ieftin și-mi sprijineam capul în umbrelă chinuindu-mă să găsesc un minim de adevăr în complimentele primite toată ziua de la Ruby. Your English is very good. You’re very insightful. You ask really good questions. You’re very easy to talk to. You have good social skills. You make very good points. Nu pot să cred așa ceva. E vorba despre blestemul omului guvernat de logică. Cât timp am stat în biroul de pe Broadway, recepționista a sunat cel puțin 50 de oameni să-i anunțe că sunt chemați la interviu. Îmi pică fisa – n-au oameni, ar angaja pe oricine. De-asta sunt aici. Sunt o mișcare de compromis. Sunt rezultatul unei politici disperate. Sunt eroarea unui manager. Sunt un long-shot între alte sute.

Trece jumătate de oră, trec 45 de minute. Rămân singurul om din cameră. Recepționista pleacă și ea acasă. Îmi trec prin minte diverse gânduri desprinse din sketch-urile cu Mr. Bean – au uitat de mine? Oare ce e sub biroul ăla? Dar sub scaunul meu o fi ceva? O să mai văd pe cineva dintre toți oamenii cu care am dat mâna azi? Aș vrea să mă spăl pe mâini. Unde-o fi baia? Au baie? Dar săpun la baie au? De ce m-au pus să îmi printuiesc singur CV-ul? O oră mai târziu apare și managerul – Bart. Întinde mâna cu o mișcare nefiresc de largă și mă invită la el in birou. După ce bâlbâi 3 minciuni îmi spune iar cuvintele care deja mă scoteau din sărite – we took our chances with you but it payed off  ’cause your English is really good. Am vrut să sar la gâtul lui. Îmi confirmase tot ce am dedus – sunt disperați după oameni. Îi pun câteva întrebări legate de vacanță și salariu și îi citesc oboseala din mimică – n-are chef. Se uită lung spre mine – Congratulations David! The job is yours! Welcome to the team! Îi strâng mână și pentru prima oară îmi permit să simt un pic de împăcare. Fericirea ruptă din sentimentul de reușită a durat 3 secunde – din momentul în care am dat mâna cu el până în momentul în care m-am reașezat pe scaun.

Muncesc de la 8 dimineața la 6 seara. Eu cu tine când mai vorbesc iubito?

Not having you around turns my life into a complete mess. I never sleep anymore. I lied. Those were not seven hours last night, it was a failed attempt to sleep somewhere between 12 and 5 am. Wrestling in bed, my head sunk in my pillow, my skin caught in the same fever I was never able to control, my arms detached from my body, lying helpless in my own sweat, thinking how did I get here. I can’t keep my eyelids from falling nor I can disappear from inside my own head, at least for a while. Your absence makes me unable. I can’t write, nothing however of what I used to write. It’s like a complete new dimension, lacking boundaries, lacking substitutes, where the words I used to know fail to stand in bold, sharp lines, any more, where the only certainty is the whole persistence of memories. Stained in my skin, you, yourself, like a rush of blood to the brain, keep me awake, keep me uncertain of what I must do to get out. I need a break, just tonight, please. [5 februarie]