N-aveam de unde sa stiu ca trebuie sa ma lupt nu doar cu noi ci si cu o armata de oameni pe care nu-i cunosc. Stii care-i partea cu adevarat tragica? Daca povestea asta are final nefericit tu-ti revii cu cateva vorbe blande de la niste apropiati si cateva sedinte la psiholog. Eu? Eu imi revin singur.

Nu-mi ascund ranile in cicatrici provocate de cuvinte calde lipsite de un fundament clar. Mi le port cu mandrie. Le arat cui intreaba. Povestesc detasat si felul in care le-am capatat si-i las pe ei sa aleaga daca e o rana deschisa sau o cicatrice.

Mi-amintesc nostalgic cum ne povesteam cat de mult a insemnat o saptamana si cum povesteam altora despre noi. Acum nu putem sa facem nici cat o statie de metrou.

Si povestea asta e un cadavru care a inceput sa putrezeasca.

Voi cei ce cititi randurile astea, aveti decenta sa nu mai intrebati cum ma simt.